Incursiune hipnotica in arta

Oana Maria Popescu

Introducere
Motto: “Ficţiunea este un principiu al realităţii”(R&Sien: F.Roche, S.Lavaux, J. Navaro)

Scott Fisher afirma: “Posibilităţile realităţilor virtuale, se pare, sunt la fel de nelimitate ca şi cele ale realităţii. Ele pot furniza o interfaţă umană care dispare – o uşă spre alte lumi”.

Hipnoza crează de altfel realităţi virtuale prin imagerie, iar la nivel de terapie virtuală se discută despre spaţiul virtual în care se desfăşoară terapia, adică mediul electronic, în sensul de comunicare prin e-mail sau prin site-uri specializate. Este vorba despre un spaţiu psihologic, în care, pentru ca clientul să intre în atmosferă, se folosesc mijloace precum trimiterea prin mail de poze, fragmente muzicale, reproduceri după opere de artă, pentru a crea „spaţiul virtual potrivit”. Spaţiul virtual terapeutic este unul din elementele fundamentale oricărei forme de terapie, care poate fi creat în artă prin tiparele de gândire şi emoţie asociate diverselor manifestări artistice, având in vedere că la nivel fiziologic-anatomic sunt implicate aceleaşi structuri cerebrale.

Hipnoterapia deschide uşa spre alte lumi, în sensul modificării reprezentărilor interne, punctelor de vedere, facilitării schimbării. Uşa spre schimbare poate fi deschisă prin tehnici hipnotice, sau prin intermediul artei, respectiv conţinutul hipnotic al variatelor forme de manifestare artistică. De altfel acesta este principiul general al psihoterapiei: a deschide uşa spre o lume pe care clientul nu o poate accesa fără ajutor. Dacă ne gândim la restructurarea cognitivă, jocul de rol, tehnica „scaunului gol”, accesarea anumitei structuri a eului în analiza tranzacţională, şi aşa mai departe, constatăm că avem de-a face cu acelaşi lucru: „deschiderea unei uşi”. Art-terapia realizează aceasta prin exprimarea realităţii interne cu ajutorul muzicii, picturii, teatrului, etc., operând apoi modificări prin metaforă şi restructurare.

Un exemplu istoric de utilizare al artei în terapie este acela din Bilbie (Ismael, 16, versetele 14-23), în care David cânta la harpă pentru a vindeca depresia regelui Saul. De la picturile în nisip ale indienilor Navajo, până la sculpturile africane, există multe exemple de utilizare ale artelor vizuale în ritualul terapeutic.

Dezvoltarea sensibilităţii artistice este promovată de programe cum sunt:         “Programul hipnotic Aprecierea Artei” al Laurei di Giorgio sau aşa-numita  “Hipnoză de Înalt Impact”, dezvoltată de Lawrence Layton, în care se utilizează muzica şi tehnici împrumutate din programarea neurolingvistică pentru a comunica cu inconştientul.

Care este valoarea unui anumit lucru?

Probabil cei ce apelează la psihoterapie au ca trăsătură comună aceea că nu se valorizează suficient.

Valorizarea şi creativitatea sunt strâns interconectate, iar creativitatea este o parte fundamentală a naturii umane. Cu toţii putem fi creativi şi uneori este mai uşor să ne exprimăm sentimentele şi vulnerabilităţile prin culoare, forme sau muzică decât prin cuvinte. Este principiul de la care pleacă terapia prin artă.

Stima de sine este restabilită prin exprimare artistică.

Muzica şi dansul, literatura, artele vizuale, pot avea “efect hipnotic” prin ele însele, sau pot sta la baza intervenţiilor de tip hipnotic, în special în cadrul terapiei Ericksoniene, în care tiparele rigide sunt practic inexistente şi înlocuite de sugestii directe şi indirecte, integrarea intervenţiilor paradoxale, a tehnicilor confuzive, dublelor legături sau negaţiilor multiple. În terapia Ericksoniană comunicarea primară este restructurată prin alocarea unui alt cadru de referinţă, la metanivel. Fenomenul hipnotic are loc prin simpla disociere a unui eveniment de contextul său uzual, ceea ce se întâmplă în muzică de exemplu, prin asocierea unei „poveşti de viaţă” cu o suită de sunete având drept particularitate aceea că sunt multipli ai armonicei de bază. Simpla asociere a versului cu muzica este o formă de „confuzie de tip Ericksonian.” În psihoterapie terapeutul este cel care are sarcina de a identifica diverse contexte asociative pentru a evoca fenomene hipnotice la un anumit client. Oricând un comportament este disociat de contextul uzual am evocat un fenomen hipnotic. Din acest motiv putem afirma că art-terapia este una din formele de terapie care operează cu principiile hipnozei Ericksoniene. În privirea unui film este trăită o experienţă de viaţă într-un context diferit de cel uzual, iar cinematerapia utilizează tema centrală a filmului pentru a declanşa asocieri inconştiente în mintea clientului, folosind de fapt tocmai acea disociere a evenimentului de contextul său uzual care duce la ceea ce numim fenomen hipnotic.

Disocierea de context este realizată în artă prin modalităţi diverse, de la limbaj la structurile arhitecturale.

Arta şi hipnoza

Fractalii

La nivel de limbaj, hipnoza Ericksoniană este atât poezie cât şi limbaj fractal.

Unicitatea fractalului constă în dimensiunile sale spaţiale, care nu se încadrează nici în 2, nici în 3 dimensiuni, nici chiar în 4. Un fractal poate avea o dimensiune de 1,8 sau 4,2, calculată logaritmic şi rezultând o aşa-numită   “dimensiune Hansdorff”.

Există formule matematice, logaritmice, de calcul a dimensiunii fractalilor.

În general se defineşte o linie ca având o singură dimensiune, un dreptunghi ca având două, şi aşa mai departe. Dar din punct de vedere matematic, dimensiunea poate fi exprimată ca exponent al numărului de fragmente similare N în care poate fi împărţită o figură geometrică. În consecinţă dimensiunea unui fractal se calculează în funcţie de numărul de fragmente identice conţinute de către fractal şi acesta este motivul pentru care un fractal poate avea dimensiuni ciudate de tipul 1,67.

Dacă ne aflăm într-o a 3-a dimensiune, privind la un ecran bidimensional, fractalii se situează între aceste dimensiuni.

Plecând de la aceste caracteristici, putem genera fractali artistici, formaţi din imagini identice însă din ce în ce mai mici, prezentând o imagine cu perspective multiple, centre multiple, şi vortexuri în jurul centrului.

Fractalul ne permite să vedem acelaşi lucru dintr-o multitudine de perspective diferite.

Spre deosebire de geometria Euclidiană, fractalii ne oferă o cale diferită de observare şi modelare a fenomenelor complexe, scoţând în evidenţă detalii din ce în ce mai mici.

Aceasta deoarece fractalul este format din aceeaşi imagine, tot mai mică, repetată de un număr foarte mare de ori. Dacă mărim un detaliu al unui fractal acesta arată identic cu fractalul, doar la o altă scală (principiul detaliului este folosit în terapie de exemplu atunci când realizăm despărţirea în secvenţe comportamentale, inclusiv în metafora hipnotică).

Limbajul fractal

Pornind de la aceste proprietăţi ale fractalului, Silvia Hartman descrie ceea ce ea numeşte “tiparul Melville” prin analogie cu felul în care Hermann Melville, autorul lui “Moby Dick”, descrie în 25.000 de cuvinte cum se peticeşte o cuvertură. Secretul este acela de a intra tot mai mult în detalii.

Privită din acest punct de vedere, opera lui Melville poate fi numită “literatură fractală”.

Se pleacă de la presupunerea că orice poate fi descris în detalii din ce în ce mai mici. La nivel de limbaj în psihoterapie este o situaţie asemănătoare cu despărţirea unui comportament în secvenţe. Pe limbajul fractal se bazează de altfel intervenţiile de tip behaviorist în care, dacă clientul declară: „Mi-e teamă să merg la sala de sport”, secvenţele a ceea ce se întâmplă sunt examinate în amănunt: „Ies din casă.” „Şi ce se întâmplă atunci?” „Mă gândesc că…”  şi aşa mai departe.

Limbajul fractal a fost utilizat de Milton Erickson în inducţia de transă. De fapt, toate tiparele limbajului Ericksonian sunt de tip fractal, organizând tiparele în mod dinamic în relaţie unul cu celălalt, creând un model de limbaj şi funcţionare a gândirii.

Un exemplu este: „îţi imaginezi un coridor foarte frumos… şi de o parte şi de alta a coridorului se afla statui… statuile sunt din piatră,.. piatră de culoare albă… strălucioare,… soarele se reflectă în ele…, etc. Este o descriere cu din ce in ce mai multe detalii. În literatură, Honore de Balzac şi Charles Dickens folosesc limbajul fractal în acest mod, pentru realizarea descrierilor, împreună cu repetiţia, negaţia şi dublul înţeles:

„Mă uit la mama şi ea se face că nu mă vede. Mă uit la un băieţaş din cor şi el se strâmbă la mine. Mă uit la raza de soare care pătrunde prin uşa deschisă a bisericii şi văd o oaie rătăcită- nu-i vorba de un păcătos, ci chiar de o oaie adevărată- gata să intre şi ea în biserică….Mă uit la plăcile funerare de pe ziduri…” (Charles Dickens- „David Copperfield”).

Pentru fiecare cuvânt se găsesc noi înţelesuri, apropiate, dar care pot deschide noi asociaţii. Dicţionarul ne spune că „a şti” este sinonim cu „a cunoaşte”, şi totuşi fiecare din aceste verbe declanşează asociaţii noi. „Te ştiu” sau „te cunosc” nu este acelaşi lucru.

Milton Erickson detaliază tot mai mult în cursul intervenţiei, prin utilizarea sinonimelor, reformulării, cuvintelor cu sens apropiat sau derivatelor. De la “a şti” ajungem la “a judeca, a implica, a cunoaşte, a înţelege, a percepe, a lua la cunoştinţă, a stăpîni, a-şi aminti, a prevedea “ şi aşa mai departe….

Un fragment din “Natura hipnozei“ a lui Erickson ilustrează acest model:

“Ai spus că mintea ta conştientă este nesigură şi confuză. Şi asta pentru că conştientul uită. Şi totuşi ştiu că inconştientul are acces la atât de multe amintiri şi imagini şi experienţe, încât le poate face disponibile minţii conştiente pentru rezolvarea de probleme. Şi când va face inconştientul ca toate aceste lucruri valoroase pe care le-ai învăţat să fie disponibile pentru mintea ta conştientă? Va fi în vis? În timpul zilei? Repede sau încet? Azi ? Mâine?…”

Este o ilustrare pentru „a investiga” din schema prezentată: Când? Azi sau mâine? Cum? În vis sau în timpul zilei?

Desigur o astfel de exprimare face ca pacientul să fie convins de faptul că lucrul respectiv se va întâmpla. Nici un moment Erickson nu întreabă: dacă?

Literatura
A. Poezia

Poezia lui Walt Whitman

Analiza poeziei lui Whitman ca hipnoză a fost realizată de James şi Lynn Whitlark, care arată similitudinile limbajului poetic cu limbajul Ericksonian.

Pe de altă parte, limbajul fractal este întâlnit şi în poezia lui Walt Whitman. Poemul “Cântec drumului deschis“ (“Song to an Open Road”) se aseamănă cu sine însuşi în mai multe feluri, ca un fractal.

Este o primă asemănare între poezia lui Whitman şi hipnoza Ericksoniană.

Un exemplu este descrierea pe care Whitman o face persoanelor care merg pe drum:

„ Negrul cu capul lui lânos, criminalul, bolnavul, analfabetul, nu sunt negaţi.

Naşterea, graba după medic, vagabondul creşetor, pumnalul beţivului, compania veselă a mecanicului,

Tinereţea pierdută, caleaşca bogatului, cuplul care a fugit să se căsătorească,

Zarzavagiul, dricul, mutarea mobilei în oraş, revenirea în oraş,

Toate trec- eu trec de asemenea- orice trece- nimic nu poate fi interzis,

Toate sunt acceptate- toate îmi sunt dragi”.

Whitman se identifică cu fiecare dintre noi, o identificare care la rândul său se realizează în manieră hipnotic-Ericksoniană.

Pe drumul din poezia lui Whitman trece toată lumea, orice persoană. Dezorientarea de pe drum, ca şi ambiguitatea, sunt şi ele de factură Ericksoniană. Ambiguitatea este estetică şi în acelaşi timp un element al confuziei, fiind utilizată de Erickson pentru a induce transa şi a coda sugestiile.

Identificarea lui Whitman cu fiecare din noi este ilustrată de versurile:

„ Încă îmi port poverile delicioase,

Le port, bărbaţi şi femei.- îi port cu mine oriunde merg,

Jur că e imposibil să scap de ele”; – părând că vorbeşte despre sine, poetul vorbeşte de noi toţi, aşa cum o face şi Erickson în intervenţiile sale.

Versurile lui Walt Whitman ilustrează ambiguitatea şi confuzia tipic Ericksoniene:

“ Pe jos şi cu inima uşoară, merg pe drumul deschis,

Sănătos, liber, lumea înaintea mea,

Cărarea brună înainte-mi, conducând oriunde doresc,

Şi astfel nu cer noroc- eu însumi sunt noroc“.

“Sănătos, liber” se poate referi la drum, la lume, sau la mine, tot aşa cum în terapia Ericksoniană cuvintele sunt folosite astfel încât să lase la latitudinea clientului aplicarea frazei pentru o situaţie sau alta, o persoană sau alta.

Mutiplele negaţii sunt de asemenea folosite de Whitman, ca şi termenii generici, universal- valabili:

“ Şi astfel nu mai tânjesc, nu mai amân, nu mai am nevoie de nimic”.

“ Nu mai îmi doresc constelaţii apropiate,

Ştiu foarte bine unde se află,

Ştiu că sunt suficiente celor ce le aparţin”.

Într-un alt poem al său, “Stau şi privesc” (“ I sit and look out”), Walt Whitman foloseşte tipare de genul:

“ Stau şi mă uit la tristeţea lumii, la oprimare şi la vină..”

aşa cum în hipnoză se utilizează formulări cum este:

“ Stai aici pe scaun ascultând vocea mea..”

Whitman face o legătură cu inconştientul, iar folosirea lui    “stau…”  în loc de “stai…” seamănă cu metoda lui Milton Erickson, în care acesta pretinde că vorbeşte despre el însuşi pentru a reflecta de fapt experienţa clientului:

“Am căutat o carte in bibliotecă având cadrul de referinţă, respectiv impresia, că avea cotorul roşu. Puteam să-mi amintesc că am citit toate titlurile capitolelor din carte şi totusi nu o puteam găsi. Titlul cărţii nu avea importanţă, pentru că eu căutam o carte de culoare roşie, în loc de albastru, care era culoarea ei reală.”

( Milton Erickson, Ernest Rossi, Sheilla Rossi “Realităţi hipnotice”)

Poezia lui William Shakespeare şi a lui Robert Browning

Desigur Whitman nu este singurul poet ale cărui tipare lingvistice sunt considerate Ericksoniene.

Poezia oferă modele pentru tehnicile de inducţie, având în general tipare de tip Ericksonian, prin care poetul comunică cu cititorul. În poezia lui Walt Whitman de exemplu se remarcă printre altele folosirea “ancorelor hipnotice”.

Nu există poeme care să nu fie în acelaşi timp metafore. Simbolul şi metafora caută să descrie o realitate din afara fiinţei umane, iar în spatele metaforei se ascunde o altă realitate.

“Sonetul 18” al lui William Shakespeare este o ghicitoare în sine:

“ Să te compar cu o zi de vară?”

Sau cu altceva? Cu ce altceva te-aş putea compara?

Este o sugestie deschisă.

Similară cu formularea lui Erickson în “Realităţi hipnotice”:

“…si ce poate fi mai puţin real decât cei patru copii ai Apriliei? “

Robert Browning scria în a 17-a strofă din poemul său intitulat “ Mesmerism”:

“ Afară, în noapte!

În labirint,

În pădurea sălbatică,

Nici la stânga, nici la dreapta,

Nu mă abat de pe cărare, un orb văzând!”

Atunci când limbajul are o codificare diferită de tiparele gramaticale obişnuite sau corecte, aceasta crează confuzie şi deschide uşa spre noi tipare de gândire.

Din păcate singura analiză extinsă a poeziei ca hipnoză este cea a lui Edward D. Snyder: „Poezia hipnotică. Un studiu al tehnicii de inducţie a transei în anumite poeme şi semnificaţia ei literară.”

Poemele Haiku

Comunicarea hipnotică seamănă îndeaproape cu poemele Haiku.

Haiku, formă tradiţională de poezie japoneză, are 17 silabe în 3 secţiuni metrice, cu 5-7-5 silabe. Este un poem compact, conţinând un cuvânt sau o frază sugestivă, “kigo”, obligatorie în Haiku.

În aparenţă Haiku se referă la natură, care este tema unor asemenea poeme. (Cei mai cunoscuţi poeţi Haiku sunt: Matsuo Basho, Taneguchi Buson, Kobyashi Issa şi Masaoka Shiki.)

Haiku nu este în fond o poezie a naturii, ci un poem scris cu scopul de a produce o imagine, de a crea un sentiment. Intenţia principală este de a exprima şi evoca o emoţie, pe care Kenneth Yasudo o numeşte  “experienţă estetică”:

“ Nici măcar frunzele nu se mişcă,

Minunată este

Livada de vară”.

Alte exemple de poeme Haiku sunt: “Pomul va fi tăiat, neştiind că pasărea, îşi va face un cuib “ (Issa), sau “O frunză cade, şi o altă frunză cade, în vânt” (Basho).

R. Blyth spunea:

“Un Haiku este o expresie a iluminării temporare în care vedem viaţa din lucruri.”

Fiecare cuvânt din Haiku este o experienţă în sine. Poemul Haiku este o abordare eficientă şi dinamică, o modalitate de a privi lumea cu mare atenţie.

Creând sugestii hipnotice, terapeutul trebuie să fie imersat într-o lume de imagini, sunete, umor, creativitate şi conştiinţă perceptivă. Observarea atentă este un aspect important al muncii terapeutice.

Metoda Haiku ne poate ajuta să creăm sugestii hipnotice evocatoare care ajută clientul să acceseze sistemul reprezentărilor sale interne. Este o metodă în aparenţă opusă celei a limbajului fractal, însă limbajul hipnotic-Ericksonian se bazează pe combinaţia dintre cele două, în sensul condensării expresiei pe măsura detalierii evenimentului sau situaţiei. A surprinde esenţa şi a despărţi în secvenţe sunt două ingrediente psihoterapeutice comune oricărei forme de terapie.

Terapia prin poezie

Terapia prin poezie a fost de fapt practicată în Egiptul antic în forma în care cuvintele erau scrise pe un papirus şi apoi dizolvate într-o soluţie care era dată pacientului să o bea, astfel încât cuvintele să-şi facă efectul cât mai repede posibil.

În antichitate şamanii şi vrăjitorii citeau poezie cu scopul de a vindeca. Primul terapeut prin poezie a fost Soranus, în primul secol al erei noastre, care prescria tragedia pacienţilor maniacali şi comedia depresivilor.

Nu ne surprinde atunci că Apollo este atât zeul medicinii, cât şi cel al poeziei.

Dar ce se întâmplă când poezia întâlneşte inducţia hipnotică?

Poezia are un efect de inducţie hipnotică în sine, ajutând la reprezentările interne.

Formularea de genul “o cascadă, descărcare continuă de energie”, are un alt impact decât: “şi simţi cum energia creşte…”

Conceptele poetice ajută la crearea imageriei. Poezia pune cuvintele în orice ordine, creând structuri gramaticale sau cuvinte, fără a viola expectanţele nimănui.

Ritmul poeziei, ca şi ritmul vorbirii din inducţiile hipnotice participă la crearea transei, împreună cu construcţiile metaforice.

B. Proza

Basmele

Metaforele din poveştile populare sunt utile la rândul lor  în psihoterapie.

Smith şi colab. (2002) au dezvoltat o formă de terapie numită “terapie prin fantezie”, psihoterapie de grup utilizată în tratamentul psihozelor acute şi în remisiune. Prima şedinţă de terapie se termină cu o poveste, basm sau parabolă, care facilitează crearea de legături la nivel simbolic şi cognitiv-emoţional. Pacientul se identifică empatic cu terapeutul, în această formă de psihoterapie egală importanţă fiind acordată temei, obiectului, mişcării, artei şi simbolului din metafora utilizată.

În terapia prin fantezie în prima şedinţă de terapie se prezintă o poveste sau un basm, asociat cu reprezentarea prin dans, care în a doua şedinţă de terapie este transpusă în culoare şi formă.

Basmele prezintă întotdeauna o stare sau situaţie problematică care duce la schimbare şi transformare. Este o lume ce declanşează tipare de gândire pe care Carl Jung le numea “ gândire fantastică”, cea care are de-a face cu imaginile, emoţiile şi intuiţia, în care legile logicii, fizicii sau judecăţii morale nu sunt aplicabile.

Este o situaţie în care se renunţă la regulile logicii formale, în favoarea creării de noi asociaţii, ce duc la schimbare.

De altfel, în analiza tranzacţională se discută despre analiza spaţială şi temporală a basmelor, în legătură cu scenariul de viaţă.

Basmele ajută la inocularea normelor societăţii în mintea copilului la modul conştient, dar la nivel subconştient pot furniza roluri, locaţii şi orare atractive şi stereotipe pentru un scenariu de viaţă defectuos.

Analiza structurală a scenariului este bazată pe Matricea Scenariilor a lui Steiner. Drama poate fi analizată ca schimbări ale rolului şi locaţiei intr-un continuum al timpului. Aşa cum analiza Stărilor Eului este o parte a analizei tranzacţionale structurale, analiza rolului este o parte a analizei jocului şi scenariilor, în definirea identităţilor implicate în acţiune. Persoana care “trăieşte într-un scenariu” a simplificat de obicei vederea asupra lumii cu un minimum de personaje dramatice. Diagrama rolurilor furnizează un mijloc de fixare a unui număr prestabilit de identităţi cheie vizualizate în terapie.

Dacă luăm ca exemplu “Scufiţa Roşie” putem spune că a îmbătrâni înseamnă probabil a juca rolul mamei şi mai târziu al bunicii.

Drama este mutarea locaţiei, şi este intensificată de Gama Scenariului (de la casă la sala de bal a castelului, de la Răscruce de Vânturi în China, din curtea din faţă în Oz) şi Viteza Scenariului (aventurile în schimbare ale lui Pinocchio, Ulise, etc).

In terapie diagrama locaţiei poate fi folosită pentru a ilustra vizual schimbările de locaţie făcute de o persoană, şi câteodată pentru comparaţie cu altele. Este o tehnică asemănătoare imagieriei ghidate, respectiv intervenţiilor de tip hipnotic, operând conform principiului disocierii evenimentului de situaţia obişnuită, cu scopul creării de noi asociaţii, adică a construirii fenomenului hipnotic.

Lumea lui Franz Kafka

O lume în care legile logicii sunt funcţionale prin utilizarea confuziei şi ambiguitaţii este şi cea creată de Kafka, în special în romanele sale “Castelul” şi “Procesul”, în care nu putem fi niciodată siguri de înţelesul cuvintelor.

Franz Kafka crează un univers al incertitudinilor şi însuşi autorul spunea, într-o scrisoare din 1914:

“Scriu diferit faţă de cum gândesc, vorbesc diferit faţă de cum gândesc, gândesc diferit faţă de cum ar trebui să gândesc şi aşa ajung în cele mai întunecate adâncimi ale infinitului.“

Aceasta este o frază tipic Ericksoniană, asemănătoare structural cu:

“Şi ca o parte a acestei experienţe…este uitarea acelui vis după ce te trezeşti. Şi experienţa de a uita, prin ea însăşi, este o experienţă care nu este străină nimănui..”

(Milton Erickson, Ernest Rossi, Sheilla Rossi: “Realităţi hipnotice”)

Limbajul nu se referă strict la individ, iar legile limbajului sunt în mod frecvent generalizări care nu ar avea însă înţeles în afara termenilor experienţei individuale.

Laura Simms (“A Healing Journey”) spunea:

“Dacă îţi cunoşti propria poveste, te cunoşti pe tine”.

În hipnoza Ericksoniană se ajunge la această cunoaştere inclusiv prin utilizarea confuziei, truismelor, repetiţiei, non-sensurilor, şi din acest punct de vedere teatrul absurd al lui Eugen Ionescu are acelaşi efect, de concentrare a atenţiei pentru a desluşi logica frazei, având drept rezultat transa hipnotică, în care sunt produse noi asocieri cu efect terapeutic.

Teatrul

Eugen Ionescu foloseşte propoziţii de genul „tavanul este sus”, „podeaua este jos”, de altfel inspirate dintr-un manual de limba engleză pentru începători, prin care captează atenţia publicului, tot aşa cum Erickson utilizează truismele în intervenţia hipnotică. În plus remarcăm în opera lui Ionescu discursuri de tip confuziv, în care de la un simplu cuvânt se detaliază până la absurd:

„Guturaiul. Cumnatul meu avea, pe linie paternă, un văr primar, al cărui unchi pe linie maternă avea un socru, al cărui bunic pe linie paternă se-nsurase în a doua căsătorie cu o tânără băştinaşă, al cărei frate întâlnise într-una din călătoriile sale o fată de care se-ndrăgostise şi cu care a avut un fiu, care s-a căsătorit cu o farmacistă curajoasă, care nu era altcineva decât nepoata unui subofiţer de marină din marina britanică şi al cărui tată adoptiv avea o mătuşă care vorbea curgător spaniola şi care era, poate, una dintre nepoatele unui inginer, mort de tânăr, nepot, la rândul lui, al unui proprietar de vie din care se obţinea un vin modest, dar care avea un văr de-al doilea, casnic, plutonier, al cărui fiu se însurase cu o fată tânără foarte frumoasă, divorţată, al cărei prim soţ era fiul unui patriot sincer, care s-a priceput să-şi crească una din fete în dorinţa de a face avere şi care a reuşit să se mărite cu un vânător, care-l cunoscuse pe Rotschild şi al cărui frate, după ce-şi schimbase de mai multe ori meseria, s-a căsătorit şi a avut o fiică, al cărei străbunic, pirpiriu, purta nişte ochelari pe care-i primise de la un văr de-al lui, cumnatul unui portughez, fiu natural al unui morar, nu prea sărac, al cărui frate de lapte luase de nevastă pe fiica unui fost medic de ţară, el însuşi frate de lapte cu fiul unui lăptar, la rândul lui fiul natural al unui alt medic de ţară, însurat de trei ori la rând, a cărui a treia soţie..era fiica celei mai bune moaşe din ţinut, şi care, văduvă de timpuriu, s-a remăritat cu un geamgiu plin de viaţă, care făcuse fiicei unui şef de gară un copil care s-a priceput să-şi croiască drum în viaţă.. şi al cărui tată a fost crescut în Canada de-o bătrână care era nepoata unui duhovnic, a cărui bunică făcea uneori iarna, ca toată lumea, guturai.”

Mai departe de teatrul convenţional, fie el şi teatru absurd, sau anti-piesă, cum o denumeşte Eugen Ionescu, se situează teatrul vizual modern.
Teatrul vizual modern

“Consecinţele personale şi sociale ale oricărui mediu- adică, a oricărei extensii a sinelui- rezultă din noua scală care este introdusă în viaţa noastră de fiecare extensie a sinelui.” (Marshall McLuhan).

Plecând de la acest concept, şi examinând principiile abstracte formale din pictură, fotografie şi sculptură, Laszlo Moholy-Nagy a realizat un nou fel de teatru, în care a sintetizat elemente spaţiale, de compoziţie, mişcare, sunet şi lumină în expresie artistică abstractă.

Este o reinterpretare a conceptului Wagnerian de “teatru total”.

În mod similar Robert Wilson, fiind pictor şi frustrat că imaginile din mintea sa erau mult mai bogate decât ceea ce putea transpune pe pânză, a “inventat” împreună cu colaboratorii săi un teatru muzical experienţial prin integrarea dramei non-narative, spectacolului scenic, muzicii, sunetului, tăcerii şi dansului.

Conceptul lui Wilson asupra teatrului vizual este suprarealist, cu evenimente scenice libere în timp şi spaţiu. Una din piesele sale, “Viaţa şi timpurile lui Siegmund Freud”, crează o experienţă intuitivă prin acţiunile sugestive, mişcarea lentă, repetitivă, şi textele lipsite de sens.

Spre deosebire de timpul liniar din teatrul tradiţional, interfaţa muzical-vizuală din teatrul lui Wilson permite minţii spectatorului să exploreze şi să participe liber.

Din acest punct de vedere teatrul total al lui Wilson este asemănător atât tehnicilor psihodramatice, cât şi hipnozei Ericksoniene.

Acelaşi model este utilizat de Wilson în piesa  “Einstein pe plajă”, în care nu există o naraţiune liniară, libretul este înlocuit cu numărătoarea silabică, iar mica orchestră este plasată direct pe scenă.

Scena ca totalitate imaginată de Wilson este similară scenei văzute de Moreno, care o descria ca spaţiu de acţiune, ocupată de oamenii care îşi asumă roluri unul în relaţie cu celălalt. De fapt psihodrama stă la baza a ceea ce se numeşte Playback Theatre “inventat” de Johnathan Fox, care combină improvizaţiile teatrale, şi a Bibliodramei, o formă de psihodramă promovată de Peter Pitzele, care dă viaţă poveştilor din Biblie.

Pantomima

Trecând mai departe de cuvinte, şi oprindu-ne la mişcare, putem crea transa hipnotică prin patomimă, aflată la graniţa dintre teatru şi dans. Este un limbaj simplu de comunicare, prin gesturi sugestive, mimica feţei şi expresie corporală, în care nu se folosesc obiecte reale, ele fiind mimate.

Practic pantomima apelează la exerciţii de imaginaţie.

Mimarea acţiunilor îi ajută în special pe handicapaţii locomotor.

Dansul

În mod similar, cei ce nu aud ritmurile dansului, le trăiesc, le simt vibrând în corp, în mintea lor.

Comunicarea prin mişcare creşte conştienţa propriei persoane şi capacitatea de a interacţiona cu ceilalţi.

Schema corporală este unul din conceptele fundamentale în dezvoltarea umană.

Mişcarea împreună cu alţii, în acelaşi ritm, de obicei ajută la formarea relaţiilor.

Schidler (1950) definea schema corporală ca pe o imagine tridimensională a propriului nostru corp, pe care ne-o formăm în minte, felul în care ne percepem corpul. Fără schema corporală structurile psihice necesare reprezentării simbolice a altor lucruri nu se pot forma, atâta timp cât ele depind de achiziţiile anterioare.

Prin mişcare avem contact cu mediul, şi cu cât schema corporală este mai bine conturată, cu atât mai clară este şi diferenţierea de mediu şi de ceilalţi, iar schimbările semnificative care au loc la nivelul mişcării pot afecta funcţionarea globală.

Acesta este un concept folosit de medicina psihosomatică în sintagma “minte- corp”, arătând unitatea între somatic şi psihic.

Dansul participă la crearea acestei unităţi, pe de o parte prin mişcare şi pe de altă parte prin imaginea creată. Baletul este o formă de imagerie prin mişcare, scenă în care personajele prind viaţă în cadrul metaforic.

“ Spărgătorul de nuci” al lui Ceaikovski, bazat pe povestea lui Hoffman, este o metaforă în sine, întreaga acţiune, exprimată prin muzică şi dans având loc în interiorul unui vis.

Spărgătorul de nuci transformat în prinţ o duce pe Clara într-o călătorie în Tărâmul Zăpezii, ca într-o intervenţie hipnotică în care realizăm o călătorie în imaginar.

Un alt exemplu este baletul romatic “Giselle”, conceput de Teophile Gautier pe muzica lui Adolphe Adam, care ne duce într-o lume bântuită de suferinţă, dar şi de mister, la rândul său o poveste metaforică, în care, într-o pădure înconjurată de ceaţă dansează spiritele neliniştite ale mireselor abandonate.

Metafora este exprimată prin dans, iar în hipnoză “dansul transei” este o metaforă ce exemplifică dansul hipnotic interpersonal ce are loc între indivizi.

Muzica

Lawrence Layton este promotorul aşa-numitei “hipnoze de înalt impact”, o formă de hipnoză în care muzica şi tehnicile împrumutate din programarea neurolingvistică sunt folosite pentru a comunica cu inconştientul.

Muzica accesează multe părţi diferite ale creierului, fiind procesată de amigdală, parte a sistemului limbic, strâns asociată emoţiilor şi imageriei. Muzica, având un efect asemănător inducţiei de transă hipnotică, foloseşte tipare repetitive care favorizează dialogul cu mintea inconştientă.

Muzica controlează de exemplu frecvenţa cardiacă şi presiunea sangvină.

Muzica are capacitatea de a afecta schimbarea fizică, emoţională şi comportamentală.

Atunci când anumite tipuri de muzică sunt introduse în anumite momente în şedinţele hipnoterapeutice, clienţilor le creşte abilitatea de a face faţă problemelor cu care se confruntă.

Muzica este utilizată ca “ancoră hipnotică”. În multe filme de exemplu este utilizată ca mijloc de creştere a impactului acţiunii.

Ea este privită în multe culturi ca mijloc simbolic de comunicare şi expresie emoţională. Utilizarea unui anumit tip de muzică duce la anumite răspunsuri emoţionale, ce pot fi extrem de terapeutice.

Există o paralelă între muzică şi formele de gândire arhaică, la nivelul cel mai general muzica fiind paralelă cu formele de exprimare non-verbală. Acest nivel este comun tuturor culturilor muzicale şi similar schemelor corporale şi „formelor corporale de gândire ale copilului mic.” Din acest motiv muzica este atât de asemănătoare cu hipnoza: se înlătură barierele conştiente, pentru a favoriza tipare noi ale gândirii.

Răspunsul emoţional este evocat atât de versuri, cât şi de sunet, oamenii având tendinţa de a aplica versurile cântecului propriilor lor vieţi, rezonând cu cântecele care sunt reprezentări ale vieţii proprii.

Un exemplu elocvent este felul în care Johnathan Davis, membru al formaţiei Korn îşi descrie propria experienţă de abuz sexual în piesa “Daddy”:

“Ai violat! ( mă simt murdar),

A durut! ( ca şi copil),

Legat! ( “ eşti un băiat bun”),”…

şi aşa mai departe.

Astfel, muzica acţionează ca o metaforă sau o   “poveste” hipnotică construită special pentru client, în care subconştientul poate descifra cuvinte, fraze şi contexte pe care conştientul nu le poate accesa.

Efectul muzicii este folosit în conjuncţie cu metafora “copilul interior” cu clienţii dependenţi de diferite substanţe. Piesa muzicală este ancora sentimentului identificat de client în regresia temporală. Este o tehnică care funcţionează foarte bine cu persoanele dependente de diferite substanţe.

Corpul şi creierul au propria lor “muzică”, iar hipnoza utilizează tehnici identice cu muzica pentru a aduce în scenă acelaşi principiu vindecător homeodinamic.

S-a constatat că muzica şi imageria pot contribui în egală măsură la îmbunătăţirea proprietăţilor sistemului imunitar şi metoda Bonny se bazează tocmai pe combinaţia dintre imageria ghidată şi muzică.

Forma abstractă a muzicii formeză un microcosmos, care are o structură corespondentă proceselor gândirii umane la metanivel. Muzica promovează şi generează materiale inconştiente, accelerând procesele simbolice.

Muzicalul “ Fantoma de la operă”- A.L. Weber

Efectul hipnotic al muzicii se datorează şi combinaţiei unice dintre vers şi sunet.

Aşa de exemplu, “Muzica nopţii“ este unul din cântecele muzicalului  “Fantoma de la operă”, pe muzica lui Andrew Lloyd Weber şi versurile lui Charles Heart, în care, pe de o parte, versul este construit conform tiparelor hipnotice:

“ Lasă-ţi mintea

să înceapă o călătorie

într-o ciudată lume nouă!

Lasă toate gândurile

lumii

pe care le ştiai înainte!

Lasă-ţi sufletul

să te ducă

acolo unde doreşti să fii!”

Versurile lui Charles Heart au structură similară cu:

“Lasă-ţi deci inconştientul să aleagă pentru tine…din multitudinea amintirilor legate de succese,…de realizări,…pe aceea a cărei evocare să-ti fie cea mai utilă în confruntarea cu problema de acum…“

(metafora “ Întărirea eului”)

sau:

“Aşadar…lasă-te pur şi simplu…să atingi acea profunzime a transei…la care tocmai vei ajunge… “

(Inducţia O’Hanlon)

Pe de altă parte, schimbările de ritm, trecerea de la o cheie muzicală la alta, crează un tempo ce favorizează inducţia de transă, în mod similar modulaţiilor vocii în terapia Ericksoniană. Piesa “Muzica nopţii“ începe în cheia re major, continuă în mi major, şi apoi revine la re major, cu un semiton mai jos.

Hipnoza în muzică

Compozitorii formulează “poveşti non-lingvistice” ale experienţei proprii pe care le exprimă în compoziţie muzicală. Tiparele muzicii sunt analoge structurilor psihice umane utilizate în gestionarea lumii experienţiale.

Muzica activează şi promovează materialele inconştiente, accelerând procesele simbolice, prin faptul că este un “mod special de a ne juca cu sunetele”, care, luate separat, ar fi complet lipsite de interes.

Muzica şi hipnoza au mai mult de o singură similitudine. Sentimentele create de muzică sunt trăiri asemănătoare transei hipnotice. Distorsiunea timpului este un fenomen prezent în rândul celor ce sunt spectatorii unui concert, şi care subestimează timpul petrecut în audierea concertului; timpul trece foarte repede.

Este o situaţie similară celei din transa hipnotică, în care timpul real este perceput în mod diferit în transă, în sensul atât de contracţie, cât şi de dilatare.

“iar acum te voi lăsa să savurezi acest loc ştiind că ai la dispoziţie oricât timp hipnotic doreşti pentru a face aceasta…”

Artele vizuale

Relativitatea temporală a constituit şi tema artelor vizuale, la nivel metaforic, arta abstractă, lipsită de obiect a zilelor noastre fiind o artă a metaforei prin culori, linii şi suprafeţe. Este o metaforă “alogică”, o artă lipsită de obiect, dar cu forme calculate sau dinainte date.

Imaginea devine un receptacul pentru imaginile “delirante” din subconştient, pe care artistul le preia, pe cât posibil in mod pasiv, “dormind”, “automat”, pentru ca apoi să le reproducă, “de parcă s-ar afla în transă”.

De altfel cei mai mulţi psihiatri susţin că în multe manifestări artistice se pot găsi elemente traumatice de natură foarte diversă, psihologia şi psihoterapia fiind utile pentru înţelegerea unor elemente separate ale operei unui artist.

Pictura

Odilon Redon spunea despre sine însuşi:

“ Intuiţia mea este nebunia şi toate izbutesc dacă te laşi, supus, în voia pasiunii inconştientului.”

La Marc Chagall toate personajele tablourilor sale levitează, nu doar braţul, ca în inducţia de transă Ericksoniană, ca şi cum la nivel inconştient levitaţia este o posibilitate manifestată în fiecare “mini-transă hipnotică” de pe parcursul zilei.

Juan Miro aduce în scenă o pictură de un naivitism extrem, ca şi cum ar proveni din străfundurile copilăriei, din acel  “copil interior” din noi.

Henri Rousseau şi Fabius Von Gugel transpun visul pe pânză, aducând în lumină imaginaţia concretizată pe această cale, mixând elementul surpriză, capacitatea de a crea orice din orice.

Repetiţia ca tehnică hipnotică este imaginată de Rene Magritte în “Perpetuum mobile”, ce ne înfăţişează o persoană ridicând o greutate, comportament care în lipsa intervenţiei externe va continua la nesfârşit. Iar greutatea este însăşi persoana, pictura având valoare de intervenţie metaforică, de această dată povestea fiind exprimată în culoare în loc de cuvinte.

Privirea unui obiect evocă la rândul ei un tipar de activitate la nivelul creierului. Este stimulată inteligenţa emoţională, pe măsură ce imaginea aduce la suprafaţă amintiri şi asocieri şi implică capacităţile noastre cognitive.

Imaginile pe care creierul le aduce în memorie nu sunt mai puţin reale în mintea noastră decât imaginile pe care le receptăm din lumea externă prin intermediul analizatorului vizual. (Damasio, 1999)

Creierul este un paricipant activ în generarea imaginii vizuale, în conformitate cu propriile reguli şi programe. Majoritatea stimulilor perceptuali sunt procesaţi în paralel la nivel inconştient, iar aspectele cognitive şi simbolice ale amintirilor pot fi explorate prin activarea componentelor senzoriale.

Tiparele de activitate cerebrală reprezintă obiectele vizuale, dar acestea nu seamănă cu imaginea fotografică, tot aşa cum “tehnica fotografică ” hipnotică este mult mai mult decât o simplă “fotografie.”

Imaginile sunt produse ale psihismului. Carl Jung spunea: “O imagine este o expresie condensată a situaţiei psihice ca întreg. Imaginile pot fi privite ca expresie a unui proces psihic involuntar, inconştient, aflat în afara controlului conştient, arătând realitatea individuală şi adevărul intern.”

Este o definiţie ce poate fi aplicată în aceeaşi măsură hipnozei.

Imaginile reflectă experienţe emoţionale, care afectează gândirea şi comportamentul.

Filmul

În formă şi mai complexă, “imaginea în mişcare”, filmul, ca artă ce îmbină pictura, teatrul şi muzica, poate constitui o intervenţie terapeutică în sine, care permite clienţilor să evalueze vizual interacţiunea personajelor în film, mediul lor, problemele personale, realizând astfel o punte de pe care se poate realiza transformarea psihoterapeutică pozitivă.

Cinematerapia se bazează pe disociere, identificare, internalizare şi transfer.

A privi un film este o experienţă similară imageriei ghidate în hipnoză. Identificarea ajută clientul să-şi reactualizeze resursele interioare, şi metafora cinematografică este purtătoarea unui mesaj ţintit.

Pe de altă parte reclamele pe care le urmărim în cinematografe pentru vizionarea ulterioară a unui film se bazează tocmai pe „combinaţia hipnotică” dintre imagine, sunet şi cuvânt, o metodă larg folosită în tehnicile de marketing şi construire a reclamelor difuzate prin mass-media.

“Frida”, filmul despre viaţa pictoriţei mexicane Frida Kahlo, în regia lui Julie Taymor, 2002, aduce în prim-plan acceptarea de sine, precum şi transformarea personală. Mesajul este (conform cinematerapeuţilor): nu putem merge prea repede, astfel că putem aştepta…

Cinematerapia foloseşte diferite filme în terapia a diverse probleme de prezentare, existând liste de filme cu indicaţii privitoare la utilizarea lor.

Atunci când urmărim un film, privim o versiune a realităţii în care iluzia este acceptată ca reală. Filmul nostru interior spune povestea lumii noastre interne şi externe, iar ecranul pe care se derulează depinde de mecanismele de coping, starea emoţională, prejudecăţi, valori şi filozofie personală, astfel încât nu întâmplător în hipnoză se folosesc fraze de genul:

“ Lasă să se deruleze filmul imaginaţiei tale…”

Filmul ca intervenţie hipnotică

Oacklander (1997) spunea că este mai uşor să răspunzi metaforelor decât realităţii crude, iar filmele sunt metafore ce pot fi utilizate în terapie în manieră similară poveştilor, miturilor, glumelor, fabulelor şi naraţiunilor construite in scop terapeutic, încurajând clienţii să facă o călătorie în experienţa lor emoţională interioară şi povestea personală ca observatori indirecţi dintr-un plan mai înalt, meta- analitic (Powell, 2005).

Filmele comunică cu spectatorul prin imagerie, simbol şi metaforă (Boggs, 1991, Dermer şi Hutchings, 2000), fiind metafore vizuale. Ele oferă privitorilor modele de comportament şi expresie atitudinală favorizând conexiuni la nivel de gânduri, sentimente şi comportamente. Fantezia susţine ceea ce trăim în realitate şi de multe ori filmul operează cu atemporalitatea, ieşind în afara constrângerilor temporale uzuale.

Clienţii vor conecta propria experienţă de viaţă celei demonstrate pe ecran şi în final vor obţine soluţii noi la probleme vechi. Pivirea unui film este similară imageriei ghidate. Filme cum sunt “Oameni obişnuiţi“ a lui Schway şi Redford, 1980, sau “Albert cel gras”, Cosby şi Zwick, 2004 pot fi utilizate pentru creşterea stimei de sine, în special la clienţii adolescenţi, în mod similar cu metafora “întărirea eului”.

“Ochi larg închişi“ a lui Stanley Kubrick, după Traumnovelle (roman al visului) a lui Arthur Schintzer are o structură ambiguă, ca şi cum ar aparţine unui vis, confuz şi cu graniţe neclare. Personajele şi privitorii nu ştiu de multe ori dacă ceea ce se întâmplă este real sau imaginar. Gelos pe soţia sa, personajul principal din film regresează, rememorând fiecare experienţă dureroasă a trecutului. Întreaga acţiune se desfăşoară de aici înainte pe un tărâm asemănător visului, ca în transă, Kubrick reamintindu-ne dimensiunea simbolică a sexualităţii umane, fanteziile şi dorinţele inconştiente.

“Mulholland Drive” în regia lui David Lynch, 2001, a fost realizat văzând fiecare scenă din alt unghi, care apoi a fost restructurată şi filmată din nou. Din acest punct de vedere însăşi filmarea este asemănătoare unei intervenţii psihoterapeutice. Filmul în sine are de-a face nu cu logica, ci cu logica visului (Allen, 2001), fiind în întregime construit pe principiul acestui limbaj (Taubin, 2001), putând fi înţeles prin aplicarea regulilor stabilite cu un secol înainte de Siegmund Freud (“Interpretarea viselor”, 1900). Lynch foloseşte limbajul reprezentărilor pictoriale pentru a evoca asocieri cu trecutul, precum şi condensarea- proces prin care gândurile latente sunt combinate în vis astfel încât un singur personaj sau o singură situaţie să aibă caracteristici aplicabile unui număr de situaţii din viaţa reală. În film întreaga carieră actoricească a personajului principal este prinsă într-un singur test de imagine, aşa cum în intervenţia “întărirea eului” un episod al unui succes din trecut poate constitui o resursă petru o serie de probleme actuale.

Filmele “punk”, ca de exemplu “Recviem pentru un vis” (2000) promovează estetica particulară a genului punk, în sensul de viteză, energie debordantă, mânie, ironie şi deziluzie. Este o “alternativă” care “montează un atac implicit asupra culturii dominante”. Multe filme din această categorie se află la graniţa dintre documentar şi ficţiune, deschizând posibilitatea ca oricine să fie implicat în “istoria adevărată”.

În “Fight Club” (1999), povestitorul, Jack (Edward Norton) spune, în mod terapeutic- Ericksonian, cu valoare hipnotică, prin combinaţia dintre imagine, muzică şi cuvânt:

“Nu eşti slujba ta. Nu eşti câţi bani ai în bancă. Nu eşti maşina pe care o conduci. Şi nici conţinutul portofelului tău.“

“Vertigo” a lui Alfred Hitchcock a fost privit din punct de vedere al modelării cognitiviste ca model al amintirilor stocate pe termen lung, bazat pe modelarea vizuală, vis-à-vis de recunoaşterea persoanei, tema centrală a filmului fiind afectivitatea. Se bazează pe ideea similarităţii între imaginea prototip fixată în memorie şi percepţia prezentă, devenind o adevărată “intervenţie hipnotică” prin regresie şi rememorarea acesteia.

Teoria haosului, hipnoza şi filmul

În fizică teoria haosului demonstrează că la nivel subatomic evenimentele viitoare le schimbă pe cele din trecut, iar în analiza fenomenelor meteorologice s-a obsevat că o mică schimbare de exemplu în curenţii de aer, poate duce la adevărate “dezastre” meteorologice în locaţii depărtate de cea a fenomenului iniţial.

Plecând de la aceste fenomene s-a afirmat că bătaia aripilor unui fluture în California duce la apariţia unui taifun în Noua Zeelandă (sau orice alte arii geografice).

Filme cum este “The Butterfly Effect” (2003, regia Eric Bress, Mackye Gruber) speculează această teorie la nivel psihologic şi psihoterapeutic, în sensul modificărilor operate la nivel de eveniment de viaţă. Prin intermediul limbajului hipnotic- personajul principal “călătoreşte în timp” folosind un anumit text care crează “transa”-, se modifică reprezentările interne şi realitatea externă.

Tema principală a filmului este terapeutică: în ce măsură putem opera schimbarea?

În legătură cu “Good Will Hunting” (regia Gus Van Sant, 1998), în cinematerapie se adresează clientului următoarele întrebări: Crezi că nu vei putea niciodată să-ţi vindeci durerea emoţională înainte de a-ţi creşte stima de sine? Ce gânduri negative dispar din mintea ta pe măsură ce te identifici cu Will?

Acestea sunt întrebări de tip Ericksonian, conform modelului de limbaj fractal în care se utilizează: Când? Unde? Cum?, dar niciodată: Dacă?

Sculptura

Ne concentrăm asupra unui “film” sau a unei secvenţe dintr-un film mental, focalizându-ne atenţia pe detalii din ce în ce mai mici („principiul fractal”).

Aceeaşi idee este prezentă şi în terapia prin sculptură sau maskoterapia, promovată de Gagik Nosloyen, care se bazează pe reconstruirea de imagini de sine pierdute prin sculptură.

Maskoterapia este foarte utilă la cei cu tendinţe autodistructive, şi a fost practicată începând cu anul 1994 la spitalul de psihiatrie Kilchberg.

În maskoterapie se crează măşti, feţe umane, ca reprezentări simbolice ale emoţiilor, în timp ce sculptura lui George Segal crează o lume “ca şi cum”, “ hai să ne imaginăm că…” în manieră hipnotică.

George Segal crează sculpturi integrate în mediu, care se bazează pe iluzie, pe elementul surpriză şi ieşirea din canoanele clasice. Elementul surpriză este cel ce apropie sculptura lui Segal de hipnoterapia Ericksoniană, într-un mod asemănător celui descris de Erickson când povesteşte despre un pacient care spunea că nu poate fi hipnotizat, şi terapeutul a introdus ca element surpriză pe acela că s-ar putea să nu poată fi hipnotizat decât într-un anume loc. Şi într-adevăr, “încercând” mai multe scaune aflate în încăpere intervenţia a fost un succes. De altfel intervenţia în sine ne duce cu gândul la oamenii aşezaţi în diverse poziţii din sculpturile lui Segal.

Arhitectura

Aspectele personale senzoriale şi emoţionale, scoase la suprafaţă prin tehnici hipnotice, laolaltă cu aspectele subconştiente ale sentimentelor şi gândirii, a valorilor ţinând de creativitate, sunt la ora actuală exploatate în arhitectură.

Mary Jorgensen constată că, în experienţa hipnotică, omul preferă ca locul în care se află să aibă calitatea de a fi viu, că identitatea de sine se află în legătură cu mediul natural şi social şi că emoţia este dominantă în experienţierea mediului înconjurător.

În cursul hipnozei studiile de tomografie computerizată arată o creştere a fluxului sangvin la nivelul sistemului limbic şi a girusului hipocampic. Acestea sunt legate de imaginaţie, şi stări “ca şi hipnoza” (Hypnotic-like states) apar în timpul urmăririi unui film, privirii unui tablou,  jucării unui rol pe scenă şi ascultării muzicii.

Hipnoza elimină filtrele conştiente şi ne dă posibilitatea de a “scrie” în subconştient.

Erickson spunea: “De obicei citim mintea, prin hipnoză o scriem.”

Hipnoza poate “scrie” mintea preconştientă, îndepărtând expectaţiile negative şi îndoiala, şi înlocuind aceste tipare distructive cu unele pozitive, ducând astfel la modificări comportamentale într-un mod natural şi lipsit de efort- din interior spre exterior. Inconştientul conţine propriul program de tip “software biocomputer“ , pe care fiecare dintre noi l-am dobândit pe parcursul vieţii, proces în care mecanismele conştiente nu sunt o parte necesară a procesului informaţional. Este acelaşi principiu cu cel promovat de analiza tranzacţională prin conceptul de structură şi funcţionare a eului la cele trei nivele, de Adult, Copil şi Părinte, în sensul “programului” înscris în copilărie la nivel structural şi funcţional al fiinţei umane. Nu întâmplător în hipnoză există tehnici precum “metafora copilului interior” care apelează la aceleaşi mecanisme pentru a “rescrie”, după cum spunea Erickson, mintea umană.

Arhitectura lichidă

Paul Mc Kenna şi arhitecta Tania Lopez-Winkler au fondat proiectul “Second Skin” în care hipnoza a fost utilizată pentru a studia creativitatea arhitecturală. Este o nouă abordare a arhitecturii care se bazează pe realitatea dată pusă sub semnul întrebării. Marcos Lutyens, hipnoterapeut, a colaborat cu Marcos Novak într-un proiect care explorează spaţiul mental în realităţi virtuale, experimentând ideea unei “case de vis” .

Prin inducţie hipnotică, urmată de o intervenţie metaforică s-a sugerat subiectului să-şi imagineze un spaţiu având valoare de “refugiu primar”. După interviul în care persoana desenează spaţiul vizitat informaţia este tradusă în modele digitale. Casele obţinute au fost grupate în “familii” în conformitate cu caracteristicile lor formale, pentru ca în final să se obţină “o casă colectivă”.

Tehnica utilizată a fost asemănătoare celei a locului preferat, iar rezultatul a constat de fapt în “locul preferat” transpus arhitectural. În imaginar a fost creat un spaţiu, având valoare de “refugiu primar”, tradus apoi în modele digitale. Relaţia dintre persoană şi spaţiu este evidenţiată hipnotic la nivel de spaţiu al minţii inconştiente, separând persoana de ceea ce este stabilit de civilizaţie: educaţie, modă, societate, reguli, economie.

“Casa” obţinută arhitectural satisface nevoia umană de adăpost fizic şi psihologic. Ea devine astfel o metaforă arhitecturală care adăposteşte mentalul colectiv.

Autorii proiectului fac de altfel analogia între teoria lui Carl Jung referitoare la “inconştientul colectiv” şi rezultatele proiectului lor, în sensul că a fost obţinută o structură arhitecturală care este potrivită la nivel de colectivitate umană. Casa devine metaforă a umanităţii, locul care găzduieşte visul.

“Second Skin” este interfaţa între realitate şi spaţiul interior. Persoana este “tradusă ca şi casă”, “o structură mentală” ce poate fi vizitată, o casă ca reflexie a persoanei.

Marcos Novak este de altfel promotorul “arhitecturii lichide”, bazate pe domeniul virtual, pe ceea ce nu există în lumea fizică. Este o arhitectură care scapă expectanţelor logicii şi legilor gravitaţionale, care nu se conformează constrângerilor raţionale ale geometriei Euclidiene.

Arhitectura lichidă este expresia spaţială a limbajului fractal, o transpunere în piatră a confuziei de tip Ericksonian.

Marcos Novak se descrie ca fiind „trans- ahitect” şi spune despre arhitectura lichidă că este o arhitectură care respiră, pulsează, îşi ia avânt ca având o formă şi aterizează ca având o alta, o arhitectură fără uşi şi holuri, în care următoarea cameră este întotdeauna acolo unde am nevoie să fie şi este ceea ce am nevoie să fie. El priveşte trans- arhitectura ca expresie a celei de-a „4-a dimensiuni”, care încorporează timpul şi spaţiul.

Lipsa aparentă de logică în arhitectură

Lipsa aparentă de logică  este o procedură Ericksoniană, iar transpunerea arhitecturală a fost experimentată de colectivul R&Sie(n) care la sfârşitul show-ului de la Muzeul de Artă Modernă din Paris, în 2006, au prezentat o “cameră hipnotică” în care au arătat programul aflat la baza operei lor.

Abordarea acestor arhitecţi se bazează pe ceea ce ei numesc “scenarii de creştere” (growth scripts): clădirea creşte funcţie de necesităţile umane, aşa cum un scenariu hipnotic de factură Ericksoniană creşte în funcţie de povestea şi necesităţile clientului. Spre deosebire de hipnoza clasică, în hipnoza Ericksoniană nu se lucrează cu intervenţii universale şi rigid construite.

Clădirea lui Antoni Gaudi, Casa Battlo (Barcelona, construită în 1906) este un exponent al tipului de arhitectură promovat de R&Sie(n), cu conţinutul său de scoici şi oase, acoperişul himeric şi faţada neregulată.

Casa lui Hundertwasser din Viena este construită în conformitate cu aceeaşi lipsă de logică aparentă:

Cu toate acestea, arhitectura se bazează pe o „hiper-logică” opusă ideii simplităţii, plecând de la presupunerea că  “ficţiunea este un principiu al realităţii”.

O mulţime de metafore hipnotice au o structură arhitecturală lichidă: metafora coridorului, metafora celor trei cutii, călătoria la o stâncă, în care spaţiul este utilizat în interacţiune cu fiinţa umană, exact aşa cum “îngerii”, concept arhitectural promovat de Ruiari Glynn şi Paul Burres, reacţionează la apropierea de om.

Ruiari Glynn şi Paul Burres au dezvoltat conceptul de conversie a spaţiului care îşi poate modifica spaţialitatea reacţionând la o serie de protocoale bazate pe discursul locuitorului acelui spaţiu. Practic spaţiul care se re-configurează constant este un spaţiu care se poate apropia şi retrage în relaţie cu omul, putând avea o serie de „comportamente” care acţionează drept catalizator pentru „generarea unei noi conversaţii”. Este un concept arhitectural bazat pe realizarea unui vehicul mai uşor ca aerul, destinat construcţiei de spaţii dinamice pentru întâlniri între oameni. „Îngerii” (Angels) sunt vehicule autonome care privesc, ascultă şi încearcă constant să interpreteze gesturile noastre, conversaţiile şi relaţiile spaţiale.

Ca şi concept arhitectural, este vorba despre o arhitectură care reacţionează la fiinţaumană, un spaţiu adaptabil în funcţie de nevoile psihologice. Din acest punct de vedere se aseamănă cu discursul Ericksonian, lipsit de rigiditate, în care intervenţia se adaptează nevoilor clientului.

„Din punct de vedere arhitectural” mergând până la originile hipnozei constatăm că  Hipnos era zeul somnului în mitologia greacă, a cărui casă era o cavernă prin care treceau apele râului uitării, Lethe.

Design-ul vestimentar

Mai departe de arhitectură, o serie de designeri spanioli (Antonia Alvarado, Carolina Azcona, David Delfin şi Gabriel Torres) au extins conceptul “second skin” în creaţia vestimentară, creând haine unice, în transă hipnotică, conform aceluiaşi principiu, al “hainei preferate” ca extensie psihologică a persoanei, cu ajutorul hipnozei.

Acesta este proiectul CorteX, care utilizează inconştientul designerilor pentru a explora ideea de “haină inteligentă” ca extensie a sistemului nervos central.

Concluzii               

A. Arta şi hipnoza au “rădăcini comune” şi congruenţe care se constituie la variate nivele:

1. Literatură, poezie:

– înlăturarea tiparelor rigide

– sugestii directe şi indirecte

– limbaj

– limbaj fractal

– metafora poetică

– tiparul Melville

– confuzia şi ambiguitatea

– tipare ce reflectă stări de fapt

– crearea de ancore

– gramatica neobişnuită

– condensarea

– ritmul

-repetiţia

– metafore poetice

2. Teatru:

– trăire experienţială

– participare liberă şi explorare

– secvenţe temporale

– situaţii absurde, similar intervenţiilor paradoxale

3. Dans, balet:

– exprimare metaforică

– interacţiune interpersonală

– imagerie ghidată

4. Muzică:

– ritm şi variaţii ritmice

– conţinutul versurilor, ca intervenţii personalizate

– combinaţia dintre cuvânt şi ritm

– gestionarea lumii experenţiale

– distorsiunea temporală

– nivelul emoţional implicat

– structurile cerebrale care procesează informaţia

5. Artele vizuale:

– imagerie ghidată

– asocierile create

– conţinutul metaforic

– concentrarea asupra detaliului

– limbajul fractal la nivel vizual- spaţial

– crearea unui spaţiu personal

– lipsa aparentă de logică

B. Originea “hipnotică comună” a variatelor forme de psihoterapie prin artă, şi nu numai este evidenţiată de observarea “fenomenelor hipnotice” la nivel artistic. De la  analiza tranzacţională, în care comunicarea cu clientul se realizează prin aşa-numitele “canale deschise de comunicare” (evidenţiată în hipnoză de exemplu prin metafora copilul interior)  şi până la cinematerapie, în care diverse filme sunt utilizate tocmai pentru a folosi aceste canale, comunicarea de tip hipnotic este omniprezentă.

C. Unul din tiparele frecvent identificabile la nivel de operă de artă, care o fac să determine apariţia unor stări asemănătoare şi să fie egal de eficace cu intervenţia hipnotică este “tiparul de tip fractal”, în care se intră în detalii din ce în ce mai mici. La polul opus se situează condensarea de tipul celei folosite în poemele Haiku, folosită în conjuncţie cu detalierea în intervenţiile de tip Ericksonian

D. Însăşi schimbarea terapeutică este de natură “hipnotică” în sensul operării asupra reprezentărilor interne prin imagerie şi limbaj hipnotic (aflate la baza oricărei intervenţii terapeutice), ilustrând cuvintele lui Milton Erickson: “De obicei citim mintea, prin hipnoză o scriem.”

BIBLIOGRAFIE:

Byssum, T.L.(2003), “Human psyche”, www.hypnosisforyou.com/

Byssum, T. L. (2002), “The human brain’s cytoarchitecture”, www.hypnosisforyou.com

Cassano, Megan Elizabeth (2005), “Hypnosis and heavy metal: musical modalities for treating trauma”, Journal of Heart- Centered Therapies,8(2), p.41-61

Chiliment Valerica, Pop I. (2005),  “Terapie prin dans şi mişcare” Reţeaua de Arte pentru comunitate, iunie 2005

La Crosse, Stephanie (2006), “Hypnotherapy: de- bugging the brain”, Infinity Institute, www.infinityinst.com/

Erazo N, van Der Lee T, Greil W. (2000), “Model creation in art therapy. A sculpture project at a psychiatric clinic”, Psychiatric Praxis, 27(1), p.35-39

Faure, Ellie (1970), “ Istoria artei”, Bucureşti, ed. Meridiane

Faulkner, Ch. (2006), “Models, levels and multiple worlds”, www.artmuseum.net

Di Giorgio, Laura (2006), “Art Appreciation”, www.deeptrancenow.com

Graham, Helen  (2003), “Discover Color Therapy”, New Zork, Ulysses Press

Greenberg, H. R. (2000) “A field guide to cinematherapy: On celluloid psychoanalysis and its practitioners, “, American Journal of Psychoanalysis, 60-4, pg.329

Grocke, Denise Erdonmez (1999),“A phenomenological study of pivotal movements in guided imagery and music therapy” faculty of music, the University of Melbourne, oct , degree of Ph.D

Hartmann, Silvia (2006), “Metaphor poem & examples of metaphor poems”, www.silviahartman.com

Hartmann, Silvia, (2003), “The Melville Pattern, Fractal Imagination and Chaos Literature”, Project Renaissance

Herbert, G. (2006), “The relations of psychology and philology” www.abika.com

Glynn, R., Burres, P. (2004), “Angel project”, www.angel.com

Hocke, G.R. (1973),  “Lumea ca labirint. Manieră şi manie în arta europeană de la 1520 până la 1650 şi în prezent”, Bucureşti, ed. Meridiane

Hulatt, M. (2005) “Depression poems”, Depression Learning Path, www.clinical-depression.co.uk/

Ignat , N. ( 1972), “Pictori muralişti mexicani”, Bucureşti, ed. Meridiane

Jorgensen, Mary E.(2006),  “Meaning of place and mind: a consciousness approach to the environmental experience of waterfronts”, www.caup.washignton.edu/

Lee, C.A. (2006) “The architecture of aesthetic music therapy” www.artherapy.com

Lee, P.M., M.S., Newgent Rebecca, Ph.D., Min Lee, S., Ph.D.(2006), “Group cinematherapy : Using metaphor to enhance adolescent self- esteem”, The Arts in Psychotherapy, XXX

Lehtonen, K. (1994) “Is music an archaic form of thinking?”, Nordic Journal of Music therapy,  3 (1), p.3-12

Leutzer, J. R, Ross, D.R. (2004),“The Dreams That Blister Sleep: Latent Content and Cinematic Film in Mulholland Drive “, Cinema Journal, 43(2)

Leyton, L. (2006), “High Impact Hypnosis”www.positivehealth.com

Lusebrinck, V. B. (2004),“Art therapy and the brain: an attempt to understand the underlying processes of art expression in therapy”, Art Therapy: Journal of the American Art Therapy Association, 21 (3),  p.125-135

Luytens, M.(1999),  “CorteX”, www.w3org/1999/

Mansi, Sue (2004), “An exploration of psychospiritual psychotherapy”, www.positivehealth.com

Mante J.P. (2003), “Vertigo ou la reconnaissance interdite.”, Annales Medico Psychologiques, 16, p.24-243

Miller, R. (1999) “Art therapists help patients paint bright new vistas”, Dallas Morning News, 04/04/1999

McGowan, T. (2004) “Lost on Mulholland Drive: Navigating David Lynch’s Panegyric to Hollywood “, Cinema Journal, 43(2), p. 67-89

Muntean, Cristina , (2005), “Terapie prin mişcare şi dans”, Reţeaua de Arte pentru comunitate

Noonan, W.(2000), “Healing Tales”, www.healingstory.org

Novak, M.(1991) “Liquid Architecture” , www.artmuseum.net

Petre, Doina (2005), “Dansul- mijloc de recreere şi socializare a copiilor hipoacuzici”, Reţeaua de Arte pentru comunitate

Razus, M. (2005),“Pantomima, art terapie pentru toată lumea”, Reţeaua de Arte pentru comunitate,www.impreuna.arts.ro/

Rider, M. (2005), “The rhytmic language of health and disease”, Barcelona, Barcelona Publishers

Riley, Shirley (2004), “The Creative Mind”, Art Therapy: Journal of the American Art Therapy Association, 21(4), p. 184-190

Roberts T.B. (2005) “Haiku: language, communication and hypnosis”, American Journal of Clinical Hypnosis, ian, 47(3), p.199-209

Schulenberg S. E. (2003), “Psychotherapy and Movies: On Using Films in Clinical Practice “, Journal of Contemporary Psychotherapy, 33(1), 33-35

Shine, I.(1999), “On Kafka’s novels” www.kafka.com

Silber S. (1980) “Induction of hypnosis by poetic hypnogram”, American Journal of Clinical Hypnosis, apr, 22(4), p. 212-216

Simms, Laura (2000), “A Healing Journey” www.healingjourney.com

Smith G.B., Eisenhut R., Rausch A., Ito K., Danuffle S., Frei K. (2002) “Phantasy therapy in psychiatry: rediscovering reality. A special treatment for in and out- patients in general psychiatry”, Research in Complementary Medicine, 9(5), p.283-291

Stahl, Anne (1994), “Till death do us part, the marriage of art and madness”, diploma of fine arts

Stewart, Linda Ann (2000), “Butterfly effect: the symbol of butterfly”, www.circlesoflight.com

Tellas, S. (2002), “Kubrick and Schnitzer, An Incursion into the Unheimliche”, Psyche Matters on-line,www.psychematters.com

Thompson, Stacy (2004),  “Punk Cinema”, Cinema Journal, 43(2),  p. 47-66

Verma, S.B. (1999),  “Haiku poetry”, www.lifepositive.com

Whinkler, Tania Lopez (2003), “Second skin: an emergent architecture “, www.secondskin.com/

Mc Whirter, J. (2001), “Re-modelling NLP: part twelve, part A. Re-modelling hypnotic inductions and hypnotherapy” Rapport 54

Whitlark, J. (2000) “The big picture: a post-jungian map of global cinema”, www.cinematherapy.com

Whitlark J., Whitlark Lynn (2001), “An Ericksonian Approach to “Song of the Open Road”, Hypnogenesis, on-line magazine

Whitman, W. (1980), “Leaves of Grass” New York, Ulysses Press

Woltz, Brigit (2000), “Cinematography- using the Power Movies for the Therapeutic Process”, www.cinematherapy.com

Woltz, Birgit (2001), “Releasing Negative Beliefs through the Transformational Power of Film”, www.cinematherapy.com

(2006), “All about psychotherapy- The online resource for psychotherapy- therapeutic approaches- art therapy”,www.allaboutpsychotherapy.com/

(2002), “Hypnosis- broadcast Monday 6 May 2002 with Norman Coman”, Radio National Website

(2006), “R&Sie(n)’s dandy & mutant A-life architecture: musee d’art moderne de la ville de Paris”, Paris , France

2006),  http://www.artmuseum.net