Poezie si hipnoza

Poemele Haiku
Poemele Haiku, forma traditionala de poezie japoneza formata din cateva cuvinte, cu un numar fx de silabe, este considerata a fi o forma condensata de poezie care are ca scop transmiterea unei imagini, a unei idei, concentrarea atentiei asupra unui lucru caruia nu i-am acordat atentie pana atunci.

Un asemenea poem este:

“Nici macar frunzele nu se misca,

Minunata este

Livada de vara.”

Prin simplitate si forma condensata poemele Haiku au fost asemanate cu hipnoza, prin “ingustarea concentrarii atentiei.”

 

Poezia lui Walt Whitman

James si Lynn Whitlark discutau despre poezie ca hipnoza, analizand din acest punct de vedere poezia lui Walt Whitman, a carui intreaga opera a fost adunata intr-un singur volum intitulat “Fire de iarba”, publicat prima oara in 1855 si apoi revizuit periodic si completat de autor pana la moartea acestuia.

In conformitate cu autorii poezia lui Walt Whitman ar fi “hipnotica”:

Singur noaptea pe plaja

Walt Whitman
Singur noaptea pe plaja
leganata incoace si incolo de batrana mama cu cantec ragusit
pe cand privesc stelele care stralucesc puternic, ma gandesc la cheia universurilor si a viitorului,
O asemanare vasta pe toate le-mpleteste,
toate sferele, crescute, necrescute, mici, mari, sori, luni, planete, comete, asteroizi,
toate distantele spatiale, oricat de largi,
toate distantele temporale, toate formele de viata,
toate sufletele, toate trupurile vii, fie ele oricat de diferite, sau din lumi diferite,
toate procesele, gazoase, lichide, minerale, vegetale, pestii, fiarele,
barbatii si femeile– de asemenea si eu;
Toate popoarele, culorile, barbariile, civilizatiile, limbile,
toate identitatile ce-au existat sau ar putea sa existe pe acest glob sau pe oricare glob,
toate vietile, mortile, tot ce e al trecutului, prezentului, viitorului,
toate sunt cuprinse de aceasta uriasa asemanare, care
mereu le-a cuprins si le va cuprinde vesnic si le va
tine strans impreuna si le va imprejmui.

Un paianjen rabdator, neauzit
Walt Whitman
Un paianjen rabdator,
Am insemnat locul unde statea singuratic pe micul promontoriu,
I-am aratat cum sa exploreze imprejurimile intinse, goale.
Lansa in afara fir dupa fir din propriul trup,
vesnic depanandu-le, neobosit accelerandu-le, mereu,
si tu, o, sufletul meu, acolo unde stai,
inconjurat, detasat, in oceane spatiale fara limita,
fara incetare meditand, aventurandu-te, aruncand, cautand sferele pentru a le conecta
pana ce podul de care ai nevoie va fi format, pana ce
ancora flexibila se va fixa,
pana ce firul de borangic pe care-l arunci se va prinde undeva, o, suflet al meu.