Un dosar al bolii Parkinson

de Maurice Kouguell, Ph.D, BCETS

 

Traducerea in limba romana: Oana Maria Popescu
L-am rugat pe Gary sa noteze in scris progresele facute. Gary Shapiro a luat hotararea sa-si faca public numele. Unii clienti au spus ca au avut mari beneficii terapeutice utilizand aceasta tehnica. Gary a ales urmatorul titlu:

Puterea acceptarii

“… Am avut prima data simptome de boala Parkinson cu aproximativ cinci ani in urma, cu 2 ani inainte de a fi diagnosticat in mod formal. In cursul acestor doi ani am ignorat tremorul mainii mele drepte, a piciorului, precum si senzatia de intepeneala in intreaga parte dreapta. Astazi mi se pare remarcabil faptul ca mi-am putut nega boala. Uimirea mea prezenta este prin ea insasi un semn cat de mult m-am schimbat, dar este numai inceputul descrierii maturizarii mele. Pe scurt, cu ajutorul dr. Maurice Kouguell, a carui intelepciune, capacitate si rabdare m-au ghidat o data pe saptamana timp de 18 luni, am reusit sa ma descurc cu boala Parkinson la un nivel care sa-mi fie confortabil. Intr-adevar, invatand sa ma ascult pe mine insumi si sa raspund intr-un mod plin de grija, am sentimentul proprietatii bolii mele. Cel putin am invatat cum sa stopez progresul bolii. In momentele mele cele mai optimiste, cred ca pot in continuare sa opresc progresia simptomelor.

Nu va fie teama: nu sunt pe cale sa ma lansez intr-un discurs de auto- gratulare, plin de pretentii mistice new-age. Sunt mandru de imbunatatirea pe care am obtinut-o eu insumi, dar inteleg ca este un pas simplu, pozitiv, care poate fi realizat de oricine. Un mod in care dr. Kouguell ( pe care l-am numit intotdeauna Maurice) incurajeaza maturizarea, cresterea, este acela de a defini mecanismele schimbarii in felul cel mai simplu posibil. In primul rand, exista neutralizarea zilnica a stresului. Cu acest scop, Maurice m-a inarmat cu o gramada de metode utile pentru a ma descurca pe parcursul unei zile stresante. Oricum, aceste tehnici se afla toate in slujba unui scop mai profund. Pentru mine, mai patrunzator decat orice presiune exterioara, este stresul auto-impus. Imi imaginez ca pentru nimeni nu exista “sageti ale nenorocului” care sa faca mai mult rau. Toti avem reactii personale la factorii stresanti care amplifica puterea stresului de a face rau si a distruge. Am invatat ca aceste reactii sunt inradacinate in credintele mele, si ca, schimband aceste credinte, am reusit sa-mi modific reactiile si sa elimin stresul cel mai sever.

Pentru o persoana care sufera de boala Parkinson, acest stres este cu adevart cel mai daunator, pentru ca exacerbeaza simultan simptomele si faciliteaza progresul bolii. Asa cum o inteleg eu, boala Parkinson este o afectiune in care zona din creier care produce dopamina se deterioreaza. Celulele din acea zona mor, reducand secretia si distributia dopaminei, o substanta chimica esentiala pentru coordonare si fluiditatea miscarilor corpului. In consecinta, chiar si in primele faze ale bolii Parkinson ( in care categorie ma inscriu si eu), pot exista tremuraturi si/ sau rigiditate care pot impiedica pe cel suferind sa stea jos sau in picioare, sa mearga, sa faca sport sau sa scrie fara o durere usoara sau moderata. Medicatia controleaza de obicei disconfortul de nivel mediu, dar este un lucru de care sunt constient in permanenta. Dar exista si momente emotionale sau de mare tensiune cu care trebuie sa te descurci, momente in care imi inclestez automat mana dreapta tremuranda, apucand-o cu stanga, care nu tremura, sau imi ascund mana bolnava in buzunar. In alte situatii, rigiditatea partii drepte a corpului meu este atat de pronuntata incat, timp de mai multe ore, nu-mi pot gasi o pozitie confortabila in care sa stau pe scaun, sau in picioare, sau culcat. In ultimele luni insa am ajuns sa fiu atat de relaxat incat aceste momente sunt putine si rare.

Am reusit sa obtin acest control minimalizand stresul acestei situatii prin schimbarea sistemului meu de credinte. A fost un sistem care m-a ajutat sa reusesc in multe lucruri, si ma bucur de succesul meu, dar in cele din urma a trebuit sa platesc un pret. La modul cel mai simplu, aveam credinta ca realizarile, implinirea si multumirea pot fi atinse doar prin stabilirea unor standarde foarte inalte, atat pentru mine insumi, cat si pentru cei cu care interactionez. Si mai mult, acestea erau inalte standarde referitoare la increderea acordata, si daca erau compromise, asta ducea la dezaprobare si reprosuri- impuse atat mie insumi, cat si tuturor celor implicati. Aici se afla sursa celei mai mari tensiuni, nu intotdeauna resimtita la nivel emotional, insa cu toate acestea intarind simptomele fizice ale bolii Pakinson.

Maurice m-a ghidat spre schimbarea stilului meu fundamental de a reactiona, utilizand o varietate de metode, care include: hipnoza, programarea neurolingvistica, tehnica libertatii emotionale, focusing, si alte cateva care sunt peste capacitatea mea de a le eticheta si recunoaste. Maurice este un terapeut care apeleaza “ la orice functioneaza “, si a fost nevoie de incomparabila sa adaptabilitate si perseverenta pentru a-mi depasi rezistentele. In retrospectiva, cea mai buna denumire generica pe care o pot da acestui amestec de terapii este “terapia de acceptare”.

Acceptarea este, ca cele mai simple concepte, unul foarte profund, ce poate fi inteles si acceptat. Nu este o problema de toleranta sau exercitare a rabdarii. Nu este iertare, desi aceasta ar putea fi un produs secundar pozitiv. In lipsa unei exprimari mai bune, este vorba despre “ lipsa rejectarii”. Este o coexistenta pasnica, un acord de a fi in dezacord cu lumea. Un mod foarte deliberat prin care Maurice mi-a educat capacitatea de a “accepta” a fost acela de a-mi repeta : “Poti accepta asta?” Ma plangeam in legatura cu vreo nedreptate sau ipocrizie pe care eram fortat s-o indur, si el ma intreba: “Poti sa accepti asta?” Adesea spuneam ca pot, dar chiar si atunci cand spuneam ca am dificultati in a accepta, el imi ancora gandirea intrebandu-ma: “Poti accepta aceasta dificultate?” In cele din urma, mi-am dat seama ca ar fi o mare usurare sa imi las deoparte ego-ul si credintele in anumite imperative. Puteam pur si simplu sa accept ceea ce nu se putea sau nu trebuia sa se schimbe.

Cealalta directiva clara pe care mi-a trasat-o Maurice a fost aceea ca vina nu isi are sensul in auto- imbunatatirea mea. Pentru un timp, am interpretat acest lucru ca fiind ingaduinta, ceva adecvat pentru cei slabi si fragili, si nu pentru cineva puternic si dur, cum ma vedeam eu ca as fi. In final am realizat ca un individ dur si puternic se poate intimida singur si atunci infrangerea aduce mai multe rele decat beneficiile pe care le poate aduce victoria. Asa ca nu prea ma mai lupt cu mine insumi.

In ce priveste viitorul, acesta este dificil de prevazut. Comunitatea medicala lucreaza in cercetare pentru descoperirea unor noi tratamente medicamentoase, proceduri chirurgicale si chiar manipulare genetica pentru a vindeca definitiv aceasta boala. Intre timp, in afara de a ramane optimist in legatura cu eforturile stiintei moderne, sunt optimist in ceea ce ma priveste si in capacitatea mea de a ma bucura de viata. Pentru ca, chiar daca ma insel in ce priveste viziunea mea ca pot controla boala Parkinson pe termen nelimitat, pot accepta asta…” (Gary Shapiro 9/20/99)

Maurice Kouguell Ph.D., BCETS. ( Click here for Biography )

Director: Centrul Brookside pentru Consiliere si Hipnoterapie
997 Clinton Place, Baldwin New York 11510

telefon/ fax: 516 868-2233 e-mail contact@brooksidecenter.com

Brookside Center Web Site http://www.brooksidecenter.com/